5Nov/090

E frig..

singur in ploaieE atat frig ca picaturile de ploaie ajung ca niste varfuri de cravase pe fiecare petic de piele expus, iar numarul lor des face ca intepaturile reci sa se asemene mai degraba cu o amorteala. Bate un vant nenorocit pe ca-l simti pana in oase, ca pe un tipat disperat de copil ce-ti cutremura intreaga fiinta. Totusi, nu percepi vajaitul, de parca ar trece cu un zgomot surd pe langa si prin tine, insa senzatia este ca te lasa fara suflet.

E o raceala pe care n-o simti doar in picioare, in varfurile degerate ale mainilor si nici macar pe fata stransa si crispata; dar pe care nu poti sa o localizezi decat vag, undeva adanc inlauntru  tau. E atat de profund frigul asta ca deja ai depasit tremuratul haotic, involuntar, ca deja respiratia a devenit mai lunga, ca un oftat, iar cu pasii repezi te-ai garbovit ca un pitic din povesti.

Totul in jurul tau e de fapt ca intr-o poza alb negru; cei cativa oameni de pe drum par niste fantome cenusii, incurcate de ganduri, cu privirile ingropate in pamant, inaintand cu pasi desi si mici. Undeva intr-o parte, la adapost, se aud surd niste voci vesele, presarate cu rasete, si, desi nu le auzi foarte bine, le poti vedea zambetele largi care le acopera figurile imbujorate de frig. Se spune ca rasul e contagios, dar totusi prima senzatie pe care ti-o trezeste aceasta intalnire este aceea de a accentua raceala pe care simtita, de parca vantul bate si mai tare din partea lor. Rasul se transforma usor in ceva tragic, pentru ca nu poti sa impartasesti bucuria lor, zambetele se transforma in rictusuri si parca le simti cum te scot din minti si te deprima.

Mergi mai departe, in ciuda disperarii care te patrunde parca mai rau ca frigul, in ciuda vijeliei care se opune la fiecare pas, in ciuda oboselii care te rapune la fiecare rasuflare adanca. Strada e din nou pustie, si nu-ti dai seama daca asta te deranjeaza mai mult, sau pustiul pe care-l porti in tine, si-n care vantul suna ca intr-o incapere goala. N-ai realizat niciodata ce inseamna o implozie pana sa ai senzatia asta de prabusire intr-un gol interior; te astepti, ca in orice moment, trupul inghetat sa crape si, bucata cu bucata, sa pice si sa astupe gaura gandurilor intunecate.

E mai rece inauntru decat afara, iar luminile stradale sunt singurele repere pe care le vezi pe drumul tau. Umbra ta e ca un spiridus enervant, iti trece ba in fata, ba in lateral, ba in spate. Ai vrea sa o calci in picioare, sa-ti reversi toate deznadejdile pe ea, ca si cum ar rezolva totul, insa preferi sa o ignori pentru ca e singura companie pe care o ai acum. Oftezi adanc, ca si cum ai vrea sa dai ceva din tine afara, si ridici usor privirea catre cer de parca ai vrea sa se opreasca.. dar totul continua ritmic, rece si dureros.

Iti arunci dezamagit ochii intr-o baltoaca, care se apropie, si calci rapede pe conturul figurii tale reflecatate. Apa pleoscaie sec si se revarsa pe marginea pantalonilor si, pentru o clipa, privesti miscarea undelor produse pe suprafata ei ca pe un fapt ciudat. Revi cu privirea in intunericul serii si incerci in acelasi timp sa deslusesti si calea dinaintea ta si destinatia pe care ai uitat ca o ai. Oricat ai vrea sa te opresti, pentru o clipa, iti dai seama ca n-ai mai putea sa continui daca o faci, asa ca incerci sa pasesti cu stoicism in continuare. E asa de rece ca suspinele seamana cu niste turturi care se rup rapid, si care-ti impung cu varfurile lor sufletul mic si inclestat, ascuns ca o perla intr-o cochilie murdara si imperfecta.

E frig.. iar dincolo de frig.. nu mai e nimic.

Articole asemanatoare:

Comentarii (0) Trackbacks (0)

Nu exista nici un comentariu pana acum.


Lasa un comentariu

Nu exista trackbacks pana acum.

Switch to our mobile site